Social media și paradoxul singurătății

Există o narațiune foarte comodă despre singurătatea modernă: suntem singuri pentru că stăm prea mult pe telefon. Renunțăm la conexiunile reale pentru like-uri și scroll. Soluția? Lasă telefonul jos, ieși afară, vorbești cu oamenii. De-ar fi atât de simplu…să mai adaug că e parțial fals?

Nu pentru că social media ar fi bună pentru noi, dimpotrivă, datele arată că utilizarea izolată, excesivă, mai ales în adolescență, e asociată cu o creștere a singurătății, a anxietății și a distorsiunilor cognitive privind propria valoare socială (Haidt, 2021; Twenge et al., 2021; Primack et al., 2017). Dar povestea e mai complicată decât „telefonul rău, natura bună." Și tocmai de asta consider că merită să o privim cu mai multă onestitate.

În primul rând, social media nu a inventat singurătatea. Datele epidemiologice arată că între 3 și 22% din populația globală înregistrează singurătate cronică, pe perioada 2000–2019 (Surkalim et al., 2022), și asta înainte să existe Instagram sau TikTok. Singurătatea a crescut în tandem cu urbanizarea, cu mobilitatea socială și cu erodarea structurilor comunitare tradiționale. În Europa de Est, prevalența singurătății la tineri se situează între 7,5% și 9,4%, crescând semnificativ post-pandemie (Surkalim et al., 2022; Li & Wang, 2020). Telefonul, în contextul dat, e mai mult un amplificator decât o cauză primară.

În al doilea rând, problema nu e conectivitatea, e calitatea și natura conexiunii. Cercetările sugerează că ceea ce face ca o interacțiune socială să satisfacă nevoia de apartenență nu e simpla prezență a altor ființe umane, ci sentimentul de a fi văzut, înțeles, de a conta pentru cineva (Cacioppo, J. & Patrick, 2008; O'Day & Heimberg, 2021). O conversație de 10 minute față în față, cu o persoană care te ascultă cu adevărat, face mai mult neurobiologic decât trei ore de scroll pe rețelele de socializare.

Și totuși, iar asta e partea pe care o neglijăm adesea, pentru unele persoane, mai ales pentru cele anxioase social sau cu abilități sociale slab calibrate, contactul digital poate fi o rampă de lansare, nu o capcană. Poate fi spațiul în care exersezi, în care te simți suficient de sigur să riști o conexiune, înainte de a o face față în față (O'Day & Heimberg, 2021).

Problema reală a social media nu e că înlocuiește conexiunile umane, ci că simulează conexiunea fără să livreze substanța ei. Activează aceleași circuite de recompensă, dă impresia de apartenență, dar nu hrănește nevoia cu adevărat (Wilkialis et al., 2021). E echivalentul caloriilor goale: te simți plin, dar nu ești hrănit.

Și cel mai periculos e pentru adolescenți, pentru că pentru creierul unui adolescent, care e în plin proces de construire a schemelor sociale, de calibrare a conceptelor emoționale, de formare a identității în raport cu grupul, această dietă de pseudo-conexiune poate lăsa urme (Haidt & Allen, 2020; Haidt, 2022). Haidt (2021) argumentează că platformele digitale implantează algoritmi problematici în schemele cognitive ale tinerilor și îi izolează de contextele sociale ecologice, în care abilitățile sociale se formează organic.

Deci nu, nu e suficient să lași telefonul jos. E nevoie să înțelegem ce nevoi acoperim prin el și să găsim căi de a le satisface cu adevărat. Singurătatea nu se rezolvă printr-o interdicție. Se rezolvă prin construirea, deliberată, conștientă, uneori dificilă, a conexiunilor care contează (Cacioppo, J. T. & Cacioppo, S., 2018).

Și poate că primul pas e să recunoaștem că nevoia de a aparține nu e o slăbiciune. E cea mai umană dintre nevoile noastre.