Creierul tău a fost construit de ceilalți

Iată o întrebare care s-ar putea să vă deranjeze puțin: câte din gândurile pe care le aveți astăzi sunt cu adevărat ale voastre?

Nu e o întrebare filozofică în sensul clasic. E una care vine direct din neuroștiință și psihologie cognitivă și răspunsul e mai puțin confortabil decât ne-am dori.

Cercetările recente din domeniul emoțiilor construite sugerează că ceea ce numim „emoții" nu sunt stări fixe, universale, gravate în biologia noastră (Barrett, 2017; LeDoux, 2015). Sunt, mai degrabă, concepte: reprezentări pe care creierul le construiește în timp real, pe baza experienței acumulate, a contextului prezent și, crucial, a interacțiunilor cu ceilalți. Cu alte cuvinte, felul în care simți frica, bucuria, rușinea sau singurătatea a fost, în mare măsură, modelat de oamenii din jurul tău.

Gândiți-vă cum funcționează asta în practică. Trans-cultural, emoțiile diferă, iar caracterul aparent al universalității lor scade de la o cultură la alta (Gendron et al., 2014; Lindquist et al., 2012). Tiparele de recunoaștere a emoțiilor între americanii din Statele Unite și etnia Himba din nordul Namibiei, de exemplu, diferă semnificativ. Un copil care crește într-un mediu în care expresia emoțională e descurajată nu va „simți mai puțin", ci va construi concepte emoționale diferite, va eticheta senzațiile interioare în moduri diferite și va dezvolta așteptări diferite față de interacțiunile sociale.

Limbajul are un rol central în tot acest proces și devine un instrument de construcție a realității interioare (Barrett, 2017). Atunci când primești un cuvânt pentru o senzație, acea senzație devine operabilă, transmisibilă, repetabilă. Devine, într-un sens profund, reală. Și când cuvintele îți vin din comunitate, din cultura, familia, grupul tău social, înseamnă că realitatea ta interioară e co-construită cu ei. Cum formulează Barrett (2017), „inventați ceva, dați-i un nume și ați creat un concept. Învățați-i pe ceilalți și, dacă îl acceptă, ați creat ceva real" (p. 170–173).

Asta are implicații directe pentru singurătate. Persoanele care trăiesc cronic izolate nu doar că pierd companie. Pierd feedback social, pierd calibrarea continuă a conceptelor emoționale și pierd oportunitatea de a-și verifica predicțiile despre ceilalți și de a le corecta atunci când sunt greșite (Quadt et al., 2020; Betz et al., 2019). Treptat, creierul lor începe să opereze cu un vocabular emoțional și social din ce în ce mai rigid, mai neactualizat, mai puțin capabil să proceseze nuanța unei interacțiuni umane reale.

Există un studiu pe care îl găsesc extrem de revelator în această direcție: participanții care au reușit să facă predicții precise pe baza expresiilor faciale ale unor actori îi evaluau pe aceștia mai pozitiv (Chanes et al., 2018). Cu alte cuvinte, înțelegerea (sau sincronizarea) generează atracție socială. Ne plac oamenii pe care îi înțelegem și ne înțelegem mai bine pe măsură ce interacționăm mai mult.

Am putea zice că e un cerc care poate fi virtuos sau vicios, în funcție de direcția în care se rotește. Iar izolarea nu e neutră și restructurează activ modul în care creierul procesează informația socială (Cacioppo, J. T. & Cacioppo, S., 2018). Și asta înseamnă că reconectarea, după o perioadă lungă de singurătate, nu e doar un act emoțional. E, literalmente, un act de recalibrare neurologică.

Iar asta e doar un reminder că al nostru creier a fost construit împreună cu ceilalți și nu poate fi reparat în absența lor.