De ce ne doare singurătatea (la propriu)?
Când spunem că ne doare singurătatea, o tratăm cel mai adesea ca pe o figură de stil sau ca pe o exagerare poetică. Dar ce s-ar întâmpla dacă singurătatea ar fi, de fapt, un semnal de alarmă biologic, la fel de real și de precis precum e durerea fizică?
Gândiți-vă la un moment în care v-ați simțit cu adevărat singuri. Nu singuri în sens literal, poate erați înconjurați de oameni, ci singuri în sens profund, ca și cum existați în paralel cu ceilalți, fără să vă atingeți cu adevărat. Ce s-a întâmplat în corpul vostru? Probabil că v-ați simțit mai tensionați sau poate că ați dormit mai greu. Poate că orice interacțiune socială vi s-a părut brusc mai amenințătoare, mai greu de navigat.
Și nu e în capul vostru. Sau, mai bine spus, e exact în capul vostru, dar în sensul în care acolo se petrece tot ce contează.
Cercetările din ultimele decenii arată că sentimentul cronic de singurătate declanșează în organism un răspuns fiziologic aproape identic cu cel din fața unui pericol fizic real (Cacioppo, J. T. & Cacioppo, S., 2018). Sistemul imunitar se restructurează, cortizolul crește, iar inflamația sistemică se instalează discret (Tsai et al., 2019). Creierul, în esența sa, intră într-un mod de supraviețuire: hipervigilent, precaut, orientat spre amenințări (Quadt et al., 2020). În acest context, orice față necunoscută poate deveni o potențială sursă de respingere și orice tăcere, o (re)confirmare că nu aparții.
Dar asta nu e slăbiciune, ci mai degrabă o moștenire evoluționistă de sute de mii de ani.
Timp îndelungat, a fi expulzat din grup însemna moarte sigură. Selecția naturală a favorizat, astfel, acei indivizi care simțeau puternic pericolul izolării și reacționau rapid pentru a-l corecta (Harari, 2015; Tomasello, 2014). Singurătatea, în această logică, e o emoție cu funcție adaptativă: te împinge să cauți conexiunea, să repari legăturile rupte, să rămâi integrat social (Cacioppo, J. & Patrick, 2008).
Problema e că acest mecanism vechi de milenii funcționează prost în lumea de azi. Metropola nu e savana, iar feed-ul de Instagram nu e focul de tabără al grupului. Și când singurătatea devine cronică, nu un semnal temporar, ci o stare persistentă, mecanismul nu se oprește. Continuă să ardă resurse, să semnaleze pericol, să erodeze capacitatea de a te reconecta tocmai cu oamenii de care ai nevoie (Quadt et al., 2020; Cacioppo, J. T. & Cacioppo, S., 2018).
Un detaliu care fascinează în mod particular: persoanele care se simt singure nu sunt mai puțin motivate să se conecteze cu ceilalți. Dimpotrivă, adesea sunt mai motivate. Dar această motivație vine însoțită de o hipervigilență la respingere, de un bias atențional spre semnale negative și de o interpretare mai pesimistă a intențiilor celorlalți (Cacioppo, S., Balogh, et al., 2015; Bangee et al., 2014). Vor conexiunea, dar tocmai mecanismele activate de singurătate le sabotează capacitatea de a o construi.
E un paradox care merită să ne oprească din drum și să-l luăm în serios. Nu ca pe o tragedie individuală, ci ca pe o problemă colectivă, de sănătate publică, cu consecințe documentate: depresie, anxietate, boli cardiovasculare și declin cognitiv accelerat (Cacioppo et al., 2010; Valtorta et al., 2016; Holwerda et al., 2014).
Singurătatea nu e un moft modern. E un semnal vechi care nu mai știe cum să se oprească.
Referințe
Bangee, M., Harris, R. A., Bridges, N., Rotenberg, K. J., & Qualter, P. (2014). Loneliness and attention to social threat in young adults: Findings from an eye tracker study. Personality and Individual Differences, 63, 16–23.
Cacioppo, J., & Patrick, W. (2008). Loneliness: Human nature and the need for social connection. W. W. Norton & Company.
Cacioppo, J. T., & Cacioppo, S. (2018). The growing problem of loneliness. The Lancet, 391(10119), 426.
Cacioppo, J. T., Hughes, M. E., Waite, L. J., Hawkley, L. C., & Thisted, R. A. (2010). Loneliness as a specific risk factor for depressive symptoms: Cross-sectional and longitudinal analyses. Psychology and Aging, 21(1), 140–151.
Cacioppo, S., Balogh, S., & Cacioppo, J. T. (2015). Implicit attention to negative social, in contrast to nonsocial, information: Implicit attention to negative social information. Social Cognitive and Affective Neuroscience, 10(9), 1224–1231.
Harari, Y. N. (2015). Sapiens: A brief history of humankind. Harper.
Holwerda, T. J., Deeg, D. J. H., Beekman, A. T. F., van Tilburg, T. G., Stek, M. L., Jonker, C., & Schoevers, R. A. (2014). Feelings of loneliness, but not social isolation, predict dementia onset: results from the Amsterdam Study of the Health of the Elderly (ASHE). Journal of Neurology, Neurosurgery & Psychiatry, 85(2), 135–142.
Quadt, L., Cserjesi, R., Czekus, C., & Garfinkel, S. N. (2020). Interoception and loneliness. PsyArXiv.
Tomasello, M. (2014). A natural history of human morality. Harvard University Press.
Tsai, F. J., Motamed, S., & Rougemont, A. (2019). The protective effect of taking care of grandchildren on elders' mental health? Associations between changing patterns of intergenerational exchanges and the reduction of elders' loneliness and depression between 1993 and 2007 in Taiwan. BMC Public Health, 19(1).
Valtorta, N. K., Kanaan, M., Gilbody, S., Ronzi, S., & Hanratty, B. (2016). Loneliness and social isolation as risk factors for coronary heart disease and stroke. Heart, 102(13), 1009–1016.
Ai întrebări sau vrei să lucrăm împreună?
Programează o ședință →
